Legile hazardului

Când mi-a fost prezentată de colegul meu Radu Ţeposu, și a venit pentru prima dată, acum vreo zece ani (1987) la redacţia publicaţiei studenţeşti Amfiteatru unde lucram ca redactor de poezie, Ilinca Bernea era o adolescentă care scria cu o uşurinţă ameţitoare poezii în formă fixă, riguroasă, de o originalitate metaforică ieşită din comun, cu care m-a convins şi m-a cucerit. În afara de înzestrarea naturală uimitoare, total pură în elanul ei juvenil şi părând a nu-şi da seama de povara talentului său, pentru că trăia în permanenţă conectată la energii rare şi stări de inspiraţie frizând geniul, era vizibilă la Ilinca Bernea încă de atunci cultura ei lirică şi filosofică., familiaritatea cu care se mişca printre autorii citiţi. Setea, febra, graba şi graţia de a şti, de a înţelege şi exprima, de a asimila generos totul, de a-şi proba calităţile şi puterea în orice registru, până la epuizare, făceau din copilul-minune o prezenţă fascinantă, uşor neliniştitoare…Poezia ei a înregistrat o schimbare la faţă prin forme libere, degajate, armonioase, coerente. Maturitatea ei lirică are aerul special şi dens al tuturor acumulărilor culturale şi al experienţei personale de viaţă. Poezia ei adunată în piese extraordinare, perene, valabile, face sumarul acestui manuscris norocos în sine şi norocos în contul cititorilor săi. (Constanţa Buzea)