,,O ruptură totală de lirismul tradițional (care, între noi fie vorba, se regăsește în cele mai «moderne» manifestări poetice, chiar și în fracturism, fie și în manifestările hip-hop autohtone, fie și în «băşcălie»), o abordare de tip anglo-saxon cu rădăcini vizibile în T.S. Eliot (lipsită însă de substratul metafizic/cult al poemelor acestuia și chiar, de ce nu, de același lirism decelabil în La figlia che piange), cu totul neobișnuită pentru peisajul nostru poetic.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
,,Cît de înșelătoare e impresia de realitate din poemele lui Radu Andriescu! Imaginile se întipăresc pe o retină care le diafanizează, le transformă în ritm, înaintare molcomă, întreruptă, poate, de cîte un gol de memorie. Plăcerea seriilor fastuoase, bucuria redescoperirii vocabulelor și a rostirii lor guvernează alcătuirea frazelor ample. Cu aceleași nume de locuri și străzi, scuturate acum de banalitate și scoase de sub presiunea concretului, pînă devin aeriene, imponderabile, se înaltă un oraș himeric, muzical, cu multe cotloane sonore, străbătute și reinventate în fiecare poem.” (Gabriela Gavril)
,,Maleabilă, lipsită de restricțiile formale impuse de necesitățile efectului și de parcimonia diplomatică a discursului, poezia lui Radu Andriescu își speculează propria locvacitate. Abundență pînă la exces, ea nu se cere împuținată, trunchiată, ci – paradoxal – crezută pe cuvînt, ca o mărturie.” (Cosmin Ciotloş)
